De serviciu pe şcoală

Deşi inspectoratele şcolare nu încurajează instituţia „elevului de serviciu“, copiii, părinţii şi profesorii închid ochii la această formă de chiul motivat.

Elevii abia aşteaptă ziua în care sunt de serviciu pe şcoală. Pentru câteva ore sunt mâna dreaptă a profesorului de serviciu, trec în condică vizitatorii instituţiei, transmit mesaje, interzic intrarea colegilor în cancelarie şi, cel mai important, nu merg la cursuri. În plus, sunatul pentru pauze este reglat în funcţie de ceasul copiilor, care oricum ticăie în favoarea lor.

În fiecare instituţie de învăţământ s-a format şi o mică „mafie“ a serviciului pe şcoală, astfel că elevii care nu vor să-şi îndeplinească această îndatorire, ci să meargă în schimb la ore, sunt înlocuiţi, la cerere, cu cei mai puţin interesaţi de şcoală. Asemenea fondului clasei, serviciul pe şcoală este considerat inutil de părinţi, acceptat cu bucurie de copii şi consimţit de profesori.

„E mişto!“

„N-am făcut până acum, dar ni s-a spus că o să facem. E mişto! Facem anunţuri la clase, sunăm de intrare şi de ieşire şi nu ne pune nimeni absenţe“, defineşte conceptul o liceeană de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“, la ieşirea din librăria de lângă şcoală. Purtătoarea blondă a trei cercei într-o ureche şi a ghiozdanului lăsat pe un umăr ştie că nu greşeşte dacă vorbeşte în numele tuturor colegilor ei: „Ne place să facem de serviciu“.

Şi elevii de gimnaziu sunt încântaţi că sunt de serviciu, nu neapărat că lipsesc de la ore, ci că le sunt de folos profesorilor. „Noi nu lăsăm pe toată lumea să intre în şcoală, pe cei care intră îi trecem într-o condică, facem anunţuri la clase. E interesant şi ne place“, spune o elevă de clasa a V-a de la Şcoala Generală nr. 81, consimţind că oricum le vine rândul cam greu, abia la două luni.

Chiar dacă nu văd eficienţa prezenţei copiilor la intrarea în şcoală, părinţii sunt îngăduitori.

„Şi eu am făcut pe vremea mea de serviciu. Oricum, eu îţi demonstrez că intru în şcoală cu tot cu portar şi cu tot cu elev de serviciu. Ei n-au nicio autoritate şi mai pierd şi orele. Pierd vremea degeaba, e ca o chiu langeală“, spune Felicia Lazăr, aşteptând pe o bancă, la soare, să-şi ia copilul de clasa întâi de la şcoală. Consideră că serviciul la licee poate avea efectul dorit. „Dacă ar fi mai mari şi s-ar pune problema drogurilor sau a bătăilor, cred că elevii de serviciu ar afla mai uşor şi ar putea să anunţe pe cineva“, crede femeia.

Să fie linişte în şcoală

Conducerile şcolilor sunt mândre că reu şesc să menţină ordinea cu ajutorul ele vilor.

„Trebuie să vedeţi ce linişte e la noi. Chiar acum am vorbit cu nişte fetiţe de serviciu care făceau teste la geografie. Elevii comunică între ei, nu pierd nimic de la ore“, este convinsă Mihaela Marco vici, directorul adjunct al Şcolii Gene rale nr. 81.

Nici la liceu nu se consideră că serviciul pe şcoală ar periclita pregătirea elevilor, mai ales că un copil ajunge să fie de serviciu o singură dată pe an. „Rolul lor este bine precizat. Trebuie să stea cineva care cunoaşte persoanele din şcoală şi îi poate îndruma pe cei care nu cunosc şcoala“, explică directorul Colegiului Naţional „Mihai Viteazul“, Sever Popa.

REGULAMENT
Îndatorire doar pentru profesori

Serviciul pe şcoală al elevilor este menţionat în regulamentul de ordine interioară al şcolilor, dar intră în contradicţie cu regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar. În acesta din urmă, excepţiile pentru care sunt motivate absenţele elevilor sunt: îmbolnăvirea, depistarea unei boli contagioase în familie sau alte „cazuri de forţă majoră, dovedite cu acte legale“. Chiar dacă nici reprezentanţii Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti (ISMB) nu încurajează serviciul pe şcoală pentru elevi, ci doar pentru profesori, şcolile au totuşi libertatea de a opta pentru astfel de atribuţii pentru „învăţăcei“, în virtutea unei tradiţii moştenite. „Fiecare unitate de învăţământ are un regulament intern care vizează serviciul pe şcoală pentru cadrele didactice, dar, evident, pot face şi copiii. Totuşi, trebuie făcut în aşa fel încât să nu lipsească elevii de la ore, iar paza este asigurată evident de firmele de pază. Dacă există situaţii de conflict de exemplu, pe coridoare, trebuie să intervină un profesor, nu un copil“, spune purtătorul de cuvânt al ISMB, Marian Banu.

Sursa: Evenimentul Zilei

Numărul familiilor monoparentale s-a dublat în 2008

Un studiu realizat de IMAS arata ca numarul familiilor monoparentale s-a dublat in 2008, comparativ cu datele de la recensamantul din 2002. “S-ar putea ca pe viitor sa asistam la o crestere a numarului de copii din familiile monoparentale", a spus Ovidiu Voicu, manager program la Fundatia Soros Romania.

Potrivit studiului, si concubinajul a crescut cu aproape 50% fata de ultimul recensamant. Daca la recensamantul din 2002, concubinajul reprezenta 3,9% din totalul populatiei, in 2008 insa, acesta a crescut pana la 5,7%.

Cercetarea mai spune ca 58,4% dintre cei care traiesc in uniune consensuala au probleme financiare, dar si un nivel educational scazut, comparativ cu cei casatoriti. Romanii se tem sa-si petreaca toata perioada concediului post-natal ingrijindu-si copiii.

Potrivit noului studiu, 13% dintre persoanele chestionate despre viata de familie au declarat ca niciunul dintre parinti nu a luat concediul de crestere si ingrijire a copilului. Studiul mai arata ca, dintre cei care s-au intors mai devreme la locul de munca, 70% au ales aceasta varianta din cauza banilor, in timp ce 20% se tem de posibilitatea aparitiei unor probleme la serviciu.

Studiul arata ca 90% dintre familiile monoparentale sunt alcatuite din mama (preponderent, femei cu varste intre 25 si 45 de ani) si copii. Jumatate dintre copiii din familiile monoparentale nu si-au vazut niciodata celalalt parinte. Totodata, implicarea statului in protectia familiei este o problema invocata de majoritatea respondentilor.

Studiul a fost realizat de IMAS pentru Fundatia Soros, in perioada aprilie-mai 2008, si s-a desfasurat pe trei esantioane, unul cuprinzand 1400 de respondenti pentru populatia adulta neinstitutionalizata, unul de 500 de cupluri care traiesc in uniune consensuala si 500 de familii monoparentale. Marja de eroare a studiului este de 2,8%.
Sursa: Capital

Copii trimisi la munca in strainatate

Ziaristii de la Gardianul ne povestesc despre ancheta pe care au intreprins-o in cateva localitati din judetul Dolj pentru a investiga modul cum tot mai multi parinti, pentru un trai mai bun, sunt dispusi sa faca lucruri greu de imaginat pentru multe dintre noi.

Iata stirea:

Pentru un pumn de bani, doljenii cu o situatie materiala precara sunt gata sa isi dea copiii pe mâna unor necunoscuti care i-ar duce la munca in Italia. Am batut la poarta mai multor familii sarace din Dolj, pentru a afla daca acestea sunt de acord sa-si lase copiii la munca in strainatate. Fara sa ceara prea multe informatii, oamenii s-au aratat bucurosi si totodata dispusi sa-si trimita minorii pe meleaguri straine pentru a scapa de saracie.

Tot mai multi români sunt hotarâti sa faca numeroase compromisuri in speranta unui trai mai bun. Cu atât mai bine ar fi pentru ei daca nu ar trebui sa depuna prea mult efort pentru a câstiga câtiva bani. Nu vorbim aici despre prostitutie sau de vânzarea unor organe umane, ci mai degraba de faptul ca unele familii sunt dispuse sa-si trimita propriii copii la munca in strainatate, ba chiar sa ii lase in grija unor necunoscuti. Pentru a afla realitatea, am fost pentru o zi reprezentantii unei firme româno-italiene care recruteaza copii pentru a-i duce sa munceasca la o livada din Italia. Conditiile erau ca acesti copii sa aiba vârsta cuprinsa intre 10 si 16 ani, sa fie insotiti de parinti doar pentru a trece granita, iar perioada de munca sa fie de trei luni si in tot acest timp micutii sa fie sub ingrijirea angajatilor de la ferma. Pentru o luna de sclavie, copiii primeau 700 de euro. Nu mica a fost mirarea sa constatam ca promisiunile oferite au fost inghitite pe nemestecate de unii parinti.

Vor sa iasa din saracie pe spinarea copiilor

Familia Neacsu din localitatea Bâlta traieste cu greu de pe o zi pe alta. Cei sapte membri, trei adulti si patru copii, locuiesc intr-o casuta din chirpici. Singurul venit al familiei este alocatia copiilor. Cei doi soti ne asculta atenti oferta si se lumineaza la fata când aud suma pe care o vor primi daca vor lasa copiii sa mearga la munca in Italia. „Avem doua fete si doi baieti. Fetele sunt mai mari, una are 10 ani si cealalta 9 ani. O s-o trimitem la munca pe a mare, pe Alexandra”, ne spune Valentin Neacsu. Dupa o analiza atenta asupra copiilor, il convingem pe barbat ca si fata de 9 ani ar fi potrivita pentru a merge la cules de masline si piersici: „Daca ziceti ca poate sa mearga si ea, atunci v-o dam. Asa ramâne, o sa mearga fetele astea doua. Dar sa fie seriosi aia din Italia, adica sa plateasca!” Il asiguram ca suntem o firma serioasa si ca isi vor primi banii, iar omul bucuros de ceea ce aude se justifica: „Avem mare nevoie de bani, ca suntem ingropati in datorii. Daca merg fetele la munca, poate iesim si noi din saracie. Nu vedeti in ce conditii traim? Suntem ratati aici”. Nici unul dintre parinti nu intreaba de ce vrem doar copii, sau cine va raspunde daca fetele vor pati ceva. Ne-au crezut pe cuvânt si nici macar nu ne-au cerut adresa firmei.

«Va promit ca pâna mâine strâng vreo 30 de copii!»

Incercam si la oras, iar tinta sunt familiile de rromi din cartierul Drumul Apelor de la periferia Craiovei. Ne prezentam oferta, putin schimbata, in sensul ca unul dintre parinti merge cu copiii pâna la ferma si poate sta alaturi de odraslele lor timp de doua saptamâni. In timp ce familia de români si-a dat copiii pe mâna unor necunoscuti fara sa stea prea mult pe gânduri, familiile de rromi au fost mult mai atente la detalii si au cerut cât mai multe informatii despre locul in care ar fi trebuit sa mearga puradeii lor. „In ce oras merg copiii? Se face vreun contract, vreun act ca nu se poate intâmpla ceva acolo? Dar cine raspunde daca, Doamne fereste, copilul meu cade din pom si pateste ceva?”, se arata curiosi oamenii, care in cele din urma vor sa afle de ce nu pot sa mearga ei la munca in locul copiilor. Florian, unul dintre locatarii zonei, raspunde in locul nostru: „Brre! Acolo pomii sunt foarte mici si incarcati. Si daca se urca unul ca noi, se fac crengile praf. Adevarat spun! Da’ cu un copil sunt mai rezistente”. Se intoarce catre noi si ne ia deoparte, vrând parca sa fie sigur ca nu rateaza o asemenea afacere: „Am doi copii, unul de 10 ani si altul de 12 ani, si as vrea sa ii trimit la munca”. Ne invita sa discutam si cu sotia lui care este de acord sa isi lase copiii la munca, dar daca s-ar putea sa-i insoteasca ea pe toata perioada lor de munca ar fi perfect. Si ca sa fie sigura ca acceptam propunerea, ne promite ca ne va face rost de mai multi copii. „Asa isi vor da si astia copiii daca vor sti ca merge cineva de-al lor cu ei. Va promit ca pâna mâine strâng vreo 30 de copii. Cine nu vrea sa faca bani?” Indiferent ca isi doresc sa-si insoteasca sau nu odraslele, oamenii accepta sa isi trimita propriii copii la munca pe meleaguri straine cu riscul ca nu o sa-i mai vada niciodata. Si asta in schimbul unor hârtii colorate, care se pare ca au puterea sa stearga orice urma de constiinta sau sensibilitate.